Senzatia aia tampita din timpul zilei - ca pierd timpul cu prostii, senzatia suparatoare care noaptea ma trezeste si ma arunca in haurile disperarii, ca noaptea nu-i ca ziua, nu? daca dimineata totul pare derizoriu si chiar am impresia ca totul va fi bine, da optimismul afara din mine cumva, in toiul noptii toate se transforma in fum negru...
Care viitor, care speranta, care optimism? Noaptea nu mai cred in mine.
Poate ca de aia noaptea nu e bine sa fiu doar eu cu mine.
Poate de asta ajung oamenii sa se adune in grupuri, cupluri... orice doar sa nu ne confruntam cu temerile noastre tampite.
Mi-e groaza de vremea cand am sa regret tot acest timp risipit, mi-e groaza ca vremea aia a cam venit. De ce nu fac nimic? Pentru ca imi place sa risipesc timpul, si daca e placere poate ca nu e timp risipit. Poate ca e pacat, si poate ca am sa ard in iad, sau poate ca diavolul o sa imi zambeasca si atunci orice e posibil.
cum zice m: "mai e mult pana murim?"
Poate da, de-aia se aduna lumea in grupuri (galagioase).. dar in cupluri nu e cazul, in cupluri e cam la fel de liniste ca intr-un sine :P
RăspundețiȘtergereO mai fi cat o mai fi.
Nu cred ca ajungi in iad pentru timp risipit. Cred ca din contra, risipirea timpului e o varianta destul de sigura (si de trista) de a nu te insela, de a nu face prea multe greseli si pacate
un fel de calea lasului...
RăspundețiȘtergereda, pai pana la urma tot io cu mine sunt si ma confrunt si daca sunt la manifestatie. ideea e sa uit de mine daca pot, dar cum sa fac asta daca doar gandurile mele imi suna in creieri?!? restul e poza.